Interesul cui? In exploatarea sociala!

Interesul cui?

Anul 2010 a fost desemnat anul european al combaterii sărăciei şi a excluziunii sociale. Cu toate acestea, nu s-a realizat un progres substanţial în acest sens. Motivul? Statele membre ale UE au susţinut că problema sărăciei este una ce trebuie abordată şi rezolvată la nivel naţional şi că amestecul Uniunii Europene în asemenea chestiuni interne nu este de dorit. Cu alte cuvinte, eternul argument al subsidiarităţii, utilizat şi în 1994 la blocarea celui de-al patrulea program anti-sărăcie. În mod similar, directiva privind extinderea concediului de maternitate la 20 de săptămâni cu plată integrală, menită să îmbunătăţească statutul femeilor pe piaţa muncii, a fost respinsă de Consiliul de Miniştri în decembrie 2010. Acestea sunt câteva din exemplele cele mai recente privind eşecul dimensiunii sociale a integrării europene. Dar care este explicaţia?
În primul rând, se pune problema influenţei relative a grupurilor afectate de politicile respective. În ceea ce priveşte reglementarea pieţei unice, multinaţionalele şi companiile de export în general preferă reglementări la nivel european în locul celor naţionale, pentru a evita costurile mari impuse de respectarea unor standarde naţionale diferite şi riscul unor standarde tot mai ridicate în anumite ţări. Companiile europene sunt dispuse chiar să accepte standarde comune ridicate, întrucât ele reduc distorsiunile de piaţă şi le permit să-şi vândă produsele pe pieţele nord-americane şi japoneze. Deoarece beneficiile acestor reglementări sunt concentrate, grupurile ce reprezintă interesele de afaceri au stimulente puternice să se organizeze şi să facă lobby la nivel european. Pe de altă parte, în cazul politicilor ce promovează protecţia socială, beneficiile ce pot fi obţinute de la autorităţile de la Bruxelles sunt difuze, făcând dificilă organizarea grupurilor de interes. Pe scurt, grupurile ce reprezintă multinaţionalele şi companiile de export au interese mai puternice şi mai multe resurse să se mobilizeze pentru a obţine reglementare la nivel european decât grupurile difuze de consumatori.

Creşterea eficienţei economice. Toată lumea câştigă!

A doua explicaţie este cea normativă. Politicile economice au în general două justificări posibile: creşterea eficienţei economice sau redistribuirea. În primul caz, existenţa aşa-numitelor eşecuri ale pieţei – piața realizând cea mai eficientă alocare a resurselor în mod normal – face necesară corectarea acestora prin reglementare economică sau intervenţie guvernamentală. Între aceste eşecuri se numără externalităţile (efecte ale unei tranzacţii suportate nu de vânzător sau de cumpărător, ci de o terţă parte) precum poluarea, emisiile de CO2; puterea de piaţă ce poate rezulta în monopol sau oligopol; informarea imperfectă a agenţilor economici şi costurile de tranzacţie; precum şi bunurile publice, ce nu sunt produse în cantitate suficientă de către piaţă. În contextul globalizării şi al unui grad ridicat al interdependenţei între ţări, piaţa unică europeană a fost creată astfel încât fiecare stat membru, industrie sau consumator european să beneficieze de economiile de scară şi de eficienţa economică sporită datorate liberului schimb şi liberalizării pieţelor. Dar odată cu economiile de scară au crescut şi externalităţile, pericolul poziţiilor dominante de piaţă şi cantitatea informaţiilor „asimetrice” – care trebuie eliminate.
Lansarea pieţei interne europene a însemnat eliminarea tuturor barierelor „fizice şi tehnice”, prin metoda recunoaşterii reciproce şi a armonizării standardelor pentru produse. Armonizarea standardelor tehnice şi de protecţie a consumatorului, de pildă, are scopul de a informa mai bine consumatorii europeni cu privire la calitatea produselor comercializate – informaţii ce altfel nu ar fi disponibile publicului. Iar introducerea standardelor de sănătate şi siguranţă, precum şi a celor de protecţie a mediului înconjurător, este menită să reducă efectele externalităţilor negative. În mod similar, politica concurenţială are ca scop prevenirea formării monopolurilor şi a practicilor anti-competitive. Regulile concurenţiale ale UE au fost create şi aplicate într-o manieră tot mai eficientă şi inflexibilă de către executivul european, prevenind formarea cartelurilor, a acordurilor de împărţire a pieţei, a anumitor ajutoare de stat şi, din 1989, a fuziunilor între companii cu cote de piaţă foarte mari.
Altfel spus, obiectivul acestor reglementări economice este creşterea bunăstării economice la nivelul tuturor statelor membre UE. Iar pentru ca acest obiectiv să fie credibil, instituţia însărcinată cu reglementarea pieţei unice europene este Comisia Europeană. Având în vedere că guvernele naţionale au foarte multă discreţie la dispoziţie, este dificil de ştiut dacă acestea într-adevăr implementează corect reglementările adoptate la nivel european. Delegarea de competenţe de reglementare, monitorizare şi sancţiune către Comisia Europeană este o metodă prin care guvernele naţionale se pot angaja în mod credibil să respecte acordurile şi legislaţia convenite în mod colectiv. Totodată, Comisia Europeană este mai puţin probabil să fie „capturată” de interese speciale. Întrucât sarcina sa este de a reglementa o multitudine de firme pe întreg teritoriul Uniunii Europene, are mult de câştigat printr-o atitudine consecventă şi implacabilă în fiecare caz individual: reputaţia şi credibilitatea ei sunt esenţiale. În acest fel, rezultatele obţinute sub forma eficienţei economice sporite pentru toate statele membre legitimează reglementarea economică la nivel european. Într-adevăr, luând în considerare eşecul încercării de a crea o „uniune politică” în anii '50, integrarea europeană a impus necesitatea separării aspectelor economice de cele sociale şi politice.

Redistribuirea bunăstării. Unii câştigă, alţii pierd ...

Pe de altă parte, deciziile privind redistribuirea bunăstării economice pot fi luate în mod legitim doar prin metodele tradiţionale democratice şi electorale, prin vot majoritar. Întrucât câştigul unui anumit grup social reprezintă pierderea altuia, cei ce iau aceste decizii trebuie să răspundă în faţa propriului electorat. Aşadar politicile de tip redistributiv nu pot fi elaborate de agenţii sau experţi independenţi la nivel european, ci doar pe cale democratică la nivel naţional. Or, politica socială are efecte redistributive importante. Asigurarea şi asistenţa de şomaj, pensiile, alocaţiile, ajutoarele sociale, indemnizaţiile de la bugetul de stat şi, indirect, sistemele de sănătate şi, respectiv, de învăţământ, presupun transferul de venituri între diferitele categorii sociale prin taxare şi impozitare. Iar reglementările de pe piaţa muncii, precum nivelul contribuţiilor la asigurarea socială impuse angajatorilor, politicile privind drepturile angajaţilor, condiţiile de muncă şi relaţiile industriale redistribuie resursele între angajatori şi angajaţi.
Mai mult, politicile redistributive şi de asistenţă socială ale unei ţări sunt rezultatul unui proces de negociere complex şi de lungă durată între diferitele grupuri sociale la nivel naţional. Ele reflectă gradul de susţinere a diferitelor partide politice, puterea sindicatelor şi a patronatelor, compromisul pe termen lung între factorii de producţie muncă şi capital şi specializarea economică naţională – pe scurt, însuşi „modelul de capitalism” pe care ţara respectivă îl reprezintă. Astfel, există diferenţe importante între statele membre UE cu privire la nivelul impozitării şi al asistenţei sociale, nivelul dezvoltării economice şi, mai ales, aşteptările cetăţenilor în legatură cu funcţiile pe care statul ar trebui să le îndeplinească. Prin urmare, uniformizarea politicilor redistributive la nivel european ar fi aproape imposibilă şi ar crea o opoziţie puternică în ţările unde această standardizare ar aduce modificări semnificative ale funcţiilor statului, ale „contractului social” pe care se bazează legitimitatea guvernelor naţionale.
Legislaţia şi reglementările sociale elaborate de instituţiile de la Bruxelles sunt, prin urmare, departe de politicile sociale tradiţionale ale ţărilor europene, prin care statul furnizează servicii de asistenţă socială, sănătate sau educaţie – simboluri puternice ale suveranităţii naţionale. Astfel, nu au putut fi adoptate reguli comune privind relaţiile industriale sau condiţiile de muncă. Şi, în ciuda prevederilor tratatului UE legate de restructurarea pieţelor muncii, statele membre nu au putut fi obligate să adopte politici comune de reformă structurală şi de dereglementare. În aceste domenii, Comisia Europeană, sub presiunea guvernelor naţionale, a introdus o nouă procedură legislativă numită „metoda deschisă de cooperare”, bazată pe coordonarea voluntară a politicilor sociale ale statelor membre. În lipsa obligativităţii şi a constrângerilor legale pe care le presupunea metoda legislativă obişnuită (comunitară), aceasta a avut rezultate nesemnificative.

Deci e clar,dupa o criza lunga si rea ... mai vine una! parerea mea

Radare noi 2010 – cum funcţionează radarele noi nedetectabile

Iată un mic ghid privind noua "ameninţare" de pe şoselele României: radarele noi nedetectabile. Cum funcţionează şi ce trebuie să ştii despre radarele noi, citeşte în rândurile următoare.


De curând, pe forumul clubopel.com a apărut un post cu multe informaţii concludente despre sistemele de radare noi şi detectoarele pentru noile radare.

De la început, trebuie accentuat faptul că detectoarele radar nu sunt nicidecum inutile. Atâta timp cât aparatele radar noi funcţionează, acestea sunt detectate de toate detectoarele de radare existente pe piaţă (cele mai cunoscute fiind Cobra, Whistler sau Beltronics). În plus, frecvenţa de funcţionare a aparatelor radar a rămas aceeaşi, în banda K.

Este adevărat, totuşi, că Poliţia Rutieră este acum mult mai bine echipată, în parcul auto existând acum 770 de maşini dotate cu radare, din care 520 dispun de sistemele de radare noi Autovision BEE III, iar restul de 250 de modelul vechi Python II.

Noile radare Autovision BEE III pot fi activate şi pot detecta instantaneu viteza de circulaţie a maşinilor, faţă de vechile radare, care permiteau acest lucru printr-o modalitate "manuală": în faţa antenei radarului era aşezat clipboardul (pe care se scriu procesele verbale).

Astfel, maşina aflată în zona de supraveghere a aparatului radar are şanse foarte mici de a reduce viteza în timp util, dar celelalte maşini, dacă sunt dotate cu detectoare de radar, au suficient timp pentru a încetini.

Deci merită să aveţi un detector de radar. În plus, este de preferat să nu fiţi primul în coloana de maşini.

Echipamentele radar din dotarea Poliţiei Rutiere

1. Radare model vechi - model Python II
Funcţionează în banda K
Zoom optic al camerei video 18x
Mediu de înregistrare: casetă VHS
Sensuri de funcţionare: ambele sensuri, selectabile manual
Moduri de funcţionare: sunt folosite în modul automat, emisie continuă
Sunt complet detectabile, iar riscurile de amenzi sunt minime
Sunt folosite în modul automat sau prin obturarea antenei radar cu un material metalic pentru a simula modul standby al detectoarelor BEE III

2. Radare model nou - model AutoVision BEE III
Funcţionează în banda K
Zoom optic al camerei video 26x
Mediu de înregistrare: digital, HDD
Poziţionare GPS
Sensuri de funcţionare: ambele sensuri de circulaţie

Moduri de lucru pentru sistemele de radare noi "nedetectabile":

a. Radar în mod automat - emisie continuă - complet detectabil - riscuri minime de amenzi:

- aparatul radar permanent pornit: antena radarului emite continuu semnal in banda K, permite detectarea lui cu orice detector de radar
- camera video focalizează o zonă (de exemplu, 250 metri faţă de poziţia radarului); viteza de deplasare va fi măsurată doar pentru maşinile din zona supravegheată, pentru restul nu se vor face măsurători
- la identificarea unui vehicul cu viteza peste limita maximă admisă, aparatul radar va înregistra automat informaţia video pe HDD
- acest mod de funcţionare este identic cu cel al radarelor vechi, detectabil de orice detector radar existent pe piaţă

b. Radar în mod manual/stand by - detectabil, riscuri minime de amenzi, dacă maşina nu este cap de coloană

- camera video focalizează o zonă (de exemplu, 250 metri faţă de poziţia radarului); viteza de deplasare va fi măsurată doar pentru maşinile din zona supravegheată, pentru restul nu se vor face măsurători
- declanşarea aparatului radar se face de către operator pentru a înregistra vehiculul care pare că ar circula cu viteză ridicată, iar aparatul radar înregistrează automat imaginile
- prima maşină din coloană va fi cea mai expusă risccului de a nu putea reduce viteza iî timp util pentru evitarea unei amenzi
- maşinile care nu se află în capul coloanei vor fi avertizate şi vor avea timp pentru încetinire
- acest mod de funcţionare seamănă cu practica obturării antenei radarului vechi, Python II.

Tehnologia de funcţionare a unui radar al Poliţiei Rutiere

Radarele emit microunde electromagnetice şi folosesc reflexia acestora pentru a determina viteza vehiculelor faţă de antenă.

Se compune, de obicei, dintr-un emiţător, un receptor şi un sistem de antene (care, de obicei, se poate roti în plan orizontal şi/sau vertical) cu directivitate pronunţată. Receptorul cuprinde şi un indicator al existenţei şi poziţiei obiectului.

Radarele sunt puse, în mod normal, în zonele periculoase pentru traficul rutier, deci depăşirea vitezei maxime admise pe un anumit tronson trebuie, totuşi, făcută cu responsabilitate. De cele mai multe ori, maşinile cu radare apar în zonele unde au fost înregistrate multe incidente rutiere, datorate în principal viteze prea mari.

Cum funcţionează un detector de radar?

Detectoarele de radar receptionează undele electromagnetice emise de către radare şi avertizează şoferul de existenţa acestora. Şoferul primeşte avertizarea înainte de a ajunge în punctul în care radarul poliţiei este focalizat şi poate încetini pentru a evita o amendă pentru depăşirea vitezei maxime legale.
Funcţii importante pentru un detector:

- Sensibilitatea: distanţa de la care vede un radar al Poliţiei
- Selectivitata: analizarea şi eliminarea alarmelor false
- Dezactivarea benzilor: capacitatea de a inhiba detecţia unor benzi nefolosite de către poliţie în aparatele radar şi filtrarea alarmelor false
- Timpul de răspuns: intervalul de timp scurs de la detectarea semnalului radar până la avertizarea şoferului.

Recomandări pentru folosirea detectoarelor pentru radare:

- citirea manualului de utilizare
- folosirea detectorului atât în oraş, cât şi în afara acestuia timp de câteva zile pentru acomodarea cu semnalele detectorului de radar
- evitarea, pe cât de mult posibil, de a circula în fruntea unei coloane; în cazul întâlnirii unui radar cu funcţia "Instant ON", maşina din capul coloanei este cea mai expusă.

Mic glosar:

1. Modul POP
Un mod imprecis de stabilire a vitezei unei maşini, folosindu-se pulsuri de scurtă durată. Folosind puteri scăzute ale antenei radarului, se determină o viteză aproximativă a maşinii. Dacă viteza măsurată în acest mod este mai mare decât limita legală, operatorul poate declanşa manual aparatul radar, la putere maximă, pentru o măsurare exactă a vitezei maşinii. DE REŢINUT: sistemele de radar folosite de Poliţia din România nu au modul POP!

2. Modul PULSE
Este caracterizat de emisia în pulsuri de foarte scurtă durată şi de intensitate mare, fiind folosit multe radare noi. Poate măsura cu precizie viteza. DE REŢINUT: sistemele de radar folosite de Poliţia din România nu au modul POP!

3. Modul "Instant ON"
Reprezintă capacitatea aparatului radar de a porni antena şi de a detecta instantaneu viteza unui vehicul în trafic. Necesită activarea manuală de către un operator de radar şi aproximarea vizuală a vitezei maşinii vizate.

4. Focalizare
Stabilirea unei zone, la o anumită distanţă faţă de aparatul radar, în care se va măsura viteza maşinilor.


Întrebări, afirmaţii şi "folclor" de pe şosele:

1. Detectoarele de radar nu mai funcţionează
Fals! Detectoarele de radar rămân valabile şi pot detecta orice radare noi, deoarece şi noile radare sunt detectate în banda K în România

2. Ce să fac pentru ca să nu devin victimă a radarelor?
Cel mai bine este să ai un detector de radar. Ar fi şi mai bine dacă nu ai fi singurul de pe şosea, deci să mai ai alte maşini în faţa ta.

3. Radarele noi au modul POP?
Noile radare nu au modul POP

4. Dacă detectorul meu are modul POP, ce să fac? Să-l activez sau să-l dezactivez?
Modul POP nu este folosit, deci e inutil pentru detectoarele radar. În plus, modul POP scade sensibilitatea şi viteza de reacţie a detectorului de radar, aşa încât este indicat ca modul POP să fie dezactivat.

5. Radarele noi au modul PULSE?
Noile radare nu au modul PULSE

6. Dacă detectorul meu are modul PULSE, ce să fac? Să-l activez sau să-l dezactivez?
La fel ca în cazul modului POP, nici modul PULSE nu este folosit. Însă acesta creşte sensibilitatea şi viteza de reacţie a detectorului radar, aşa încât este recomandat să fie activat