Politica socială este o temă pe care au abordat-o, de-a lungul timpului, mai mulţi autori aparţinând unor şcoli şi curente de gândire diferite. Nici astăzi, dupa aproape un secol de studii de politică socială, nu se poate spune că s-a ajuns la un consens absolut privind ariile de acoperire socială (deci conţinutul concret al politicilor sociale) în cadrul mai larg al politicilor publice. Dificultatea de a încadra cu precizie obiectul politicii sociale, ca parte a politicilor publice, provine pe de o parte din tradiţiile culturale şi politice diferite la nivelul continentului şi pe de altă parte din dinamica pe care ,,socialul” a cunoscut-o ca semnificaţie şi ca impact, chiar la nivelul aceleiaşi societăti, de-a lungul ultimelor decenii.
Există în schimb un consens relativ în ceea ce priveşte politicile guvernamentale (publice) care nu pot fi considerate politici sociale: politica externă, politica de apărare, internele, justiţia şi politicile economice. Chiar şi acesta este, dupa cum am precizat mai sus, un consens relativ, având în vedere în primul rând interdependenţele accentuate între politicile economice şi cele sociale, între care tot mai greu se pot trasa graniţe precise, sau consecinţele sociale care decurg uneori din politica externă şi de apărare a unei ţări (de exemplu, influenţa socială a restructurării complexului militar-industrial al fostei Uniuni Sovietice, dupa evenimentele din 1989).
Sociologul britanic T. H. Marshall defineşte pe cât de simplu pe atât de cuprinzator semnificaţia acestui concept: ,,Obiectivul esenţial al politicii sociale în secolul XX este asigurarea bunăstarii cetătenilor”.
Într-o carte de referinţă pentru dezvoltarea studiilor de profil în România postcomunistă, care a marcat perioada de debut a fundamentării politicii sociale ca disciplină de studiu, Cătălin Zamfir afirma că politica socială poate fi înţeleasă ca „ansamblul reglementărilor, măsurilor şi activităţilor întreprinse în principal de stat (dar posibil şi de alti agenţi interesaţi) în scopul modificării parametrilor vieţii sociale a unei comunităti, într-un sens considerat dezirabil la un moment dat”. Altfel spus, politica socială se concretizează în prevederi legislative specifice, hotărâri şi reglementări administrative, programe sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocatii, îndemnizaţii, burse, etc. din cadrul sistemelor de asigurări şi asistenţă socială) finanţarea, producerea şi furnizarea de bunuri şi servicii sociale pentru populaţie.
Cât priveşte anvergura acestei politici, putem descrie pe coordonatele spaţiu-timp o varietate aproape infinită de abordări, existând ţări şi momente ale istoriei în care politică socială se suprapune cu peste trei sferturi din ceea ce face un guvern, după cum există contexte în care politica socială se reduce considerabil, limitându-se la acordarea unor beneficii minimale pentru persoanele fără venituri.
Diferenţele în delimitarea politicii sociale provin, aşa cum s-a mentionaţ anterior, din raportarea la un context politico-economic variabil în timp, dar şi din asumarea unor tradiţii legate de cultură politică a fiecarei societăţi. Pentru exemplificare, în Marea Britanie se confera acestei politici un înteles mai restrâns şi bine precizat, cu referire strictă la ,,cinci servicii fundamentale”: securitatea socială (în sensul menţinerii unui minim de venit prin alocaţiile de somaj şi sistemul de pensii), politica în domeniul sănătăţii, politica educaţională, politica locuinţelor sociale şi serviciile de asistenţă socială. În principiu, aceeaşi semnificaţie restrictiva o are politica socială şi în Statele Unite, incluzând doar sistemul pensiilor, asistenţa medicală, învatamânţul public, sistemul ,,welfare" (asistenţa socială în întelesul american) şi asigurarea locuinţelor pentru persoanele fara venituri.
Există în schimb un consens relativ în ceea ce priveşte politicile guvernamentale (publice) care nu pot fi considerate politici sociale: politica externă, politica de apărare, internele, justiţia şi politicile economice. Chiar şi acesta este, dupa cum am precizat mai sus, un consens relativ, având în vedere în primul rând interdependenţele accentuate între politicile economice şi cele sociale, între care tot mai greu se pot trasa graniţe precise, sau consecinţele sociale care decurg uneori din politica externă şi de apărare a unei ţări (de exemplu, influenţa socială a restructurării complexului militar-industrial al fostei Uniuni Sovietice, dupa evenimentele din 1989).
Sociologul britanic T. H. Marshall defineşte pe cât de simplu pe atât de cuprinzator semnificaţia acestui concept: ,,Obiectivul esenţial al politicii sociale în secolul XX este asigurarea bunăstarii cetătenilor”.
Într-o carte de referinţă pentru dezvoltarea studiilor de profil în România postcomunistă, care a marcat perioada de debut a fundamentării politicii sociale ca disciplină de studiu, Cătălin Zamfir afirma că politica socială poate fi înţeleasă ca „ansamblul reglementărilor, măsurilor şi activităţilor întreprinse în principal de stat (dar posibil şi de alti agenţi interesaţi) în scopul modificării parametrilor vieţii sociale a unei comunităti, într-un sens considerat dezirabil la un moment dat”. Altfel spus, politica socială se concretizează în prevederi legislative specifice, hotărâri şi reglementări administrative, programe sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocatii, îndemnizaţii, burse, etc. din cadrul sistemelor de asigurări şi asistenţă socială) finanţarea, producerea şi furnizarea de bunuri şi servicii sociale pentru populaţie.
Cât priveşte anvergura acestei politici, putem descrie pe coordonatele spaţiu-timp o varietate aproape infinită de abordări, existând ţări şi momente ale istoriei în care politică socială se suprapune cu peste trei sferturi din ceea ce face un guvern, după cum există contexte în care politica socială se reduce considerabil, limitându-se la acordarea unor beneficii minimale pentru persoanele fără venituri.
În schimb, în Europa, ,,politica socială” ocupă o plajă mai largă incluzând o gamă variată de iniţiative şi programe ale statului. În afară preocupărilor mentionate în dreptul sistemelor britanic şi nord-american, apar deseori ca ,,apanaje” ale politicii sociale, politică privind angajarea fortei de muncă, politica transporturilor, politica privind protecţia mediului (politica ecologică), politica privind promovarea culturii şi chiar politica privind petrecerea timpului liber, ,,leisure policy" (politica agrementului). Fireste, punctul comun al tuturor acestor politici nu poate fi decât existenta unor cheltuieli publice îndreptate pe direcţia cresterii calitătii vietii şi confortului cetăţenilor, deci cu impact asupra bunăstării colective.
Pentru a avea un sistem social bine dezvoltat trebuie să remediem şi anumite deficienţe din sistemul românesc de pensii care trebuie adus la nivel cu cel din celelate state deja membre sau în curs de aderare. Un alt domeniu în care trebuie lucrat la armonizarea cu sistemul european este cel al securităţii în munca care este în prezent destul de deficitar chiar dacă s-au creat instituţii precum: Inspectia Muncii sau Centrul de Monitorizare a Unităţilor cu Risc Profesional şi Centrul de Pregătire şi Perfecţionare Profesională a Inspecţiei Muncii. În România sistemul social este încă un sistem de tranziţie, care trebuie remediat şi adus la nivelul cerut de către U.E. în cel mai scurt timp pentru a putea avea, ca stat european, o politică socială aşa cum este cerut în Occident.
Un comentariu:
buna comparatie!
Trimiteți un comentariu